Nu știu câți ați citit-o și tocmai de aceea o redau în câteva rânduri. O citisem demult, dar acum altfel am receptat-o.
Se spune că demult-demult, undeva, trăia o văduvă săracă. Avea un fiu, pe care-l crescuse cu multă greutate prin truda mâinilor ei. Câte speranțe nu-și legase de acel copil. În el investise totul, material și spiritual. Nădăjduia că fiul îi va fi reazimul bătrâneților. A crescut copilul mare și voinic, sănătos și dolofan, a învățat și ceva carte. a ajuns un tânăr după care-și întorceau privirile cu jind codanele.
N-a trecut mult și tânărul s-a îndrăgostit. O dragoste pătimașă, poate prea grea pentru puterile lui. Aleasa inimii lui îl vrea însă întreg. Nu accepta în ruptul capului să-l împartă cu bătrâna mamă. Nici măcar o fărâmă din sufletul lui nu trebuia să-l dea mamei. Ea și numai ea trebuia să fie stăpâna deplină a sufletului bietului băiat. Iubirea fetei a fost acaparatoare.
Sincer și naiv, n-a rezistat. S-a dăruit total, uitând de sine, de mamă, de educația primită. Tânăra vrea cu orice preț ca iubitul ei să rupă orice legătură cu mama lui. El n-a putut să se opună. S-a depărtat de maică-sa o bună bucată de vreme. Bătrâna se apropia de casa lor, se ascundea în tufișuri și de acolo privea. Vrea numai să-și vadă băiatul. Atât și nimic mai mult.
Într-o zi tânăra a văzut-o pe bătrână. Atât i-a trebuit. Seara, când tânărul a venit de la lucru, i-a spus hotărâtă:
– Ori îmi aduci inima mamei tale, ori nu mai ai ce căuta aici!
A încercat el s-o convingă că greșește, că îi este imposibil, dar degeaba. Porunca era poruncă.
Într-un târziu, tânărul și-a luat inima în dinți și cuțitul în buzunar și a plecat spre căsuța mamei sale. Mare bucurie a fost e bătrână, văzându-l că-i calcă pragul. N-o mai făcuse niciodată de când se căsătorise. L-a îmbrățișat și a plâns mult, ca după o lungă despărțire. A sărutat-o și el, a plâns, apoi s-a așezat pe pat și i-a spus care-i scopul vizitei sale. Bătrâna s-a spăimântat, apoi s-a stăpânit și i-a spus:
– Dacă inima mea îți va aduce într-adevăr fericirea, ia-o!
Cu mâna tremurândă, fiul a împlântat cuțitul în pieptul mamei. Din câteva mișcări a scos inima și a fugit cu ea.
Alerga prin pădure. Era noapte și furtună. Se izbea de copaci, călca peste mărăcini. Strângea inima în pumni și fugea. Ea încă mai zvâcnea.
La un moment dat, inima s-a aprins ca o flacără și în jur s-a făcut lumină. S-a auzit un glas. Era glasul mamei.
– Puiul mamei, ai grijă pe unde calci, că te zgârâie mărăcinii. Poți să cazi și în ogaș, dacă nu ești atent!
El alerga îngrozit spre casa iubitei sale cu inima mamei arzând ca o torță și luminându-i drumul. Piciorul i-a alunecat și tânărul a căzut. Era frânt de oboseală, de frică, era epuizat. A auzit din nou glasul mamei:
– Puiul mamei, te-ai lovit, te doare! Ești flămând! N-ai mâncat nimic toată ziua. Vezi că-n inima mea mai e un strop de sânge. Soarbe-l și astâmpără-ți foamea și setea. Poate-ți va da și putere!
N-am mai putut citi mai departe. Ochii mi se încețoșaseră de lacrimi…