Primul an de război pare „sărbătorit” pe la noi cu o șarjă de piese de puzzle a căror aranjare va spune multe despre ingineria vremurilor: tensiuni și retorici legate de Transnistria și Bâstroe, punere oficială în scenă a filmului cu baza militară din Deltă, freamăt complex și „mișcări de trupe” mai la figurat, mai la propriu…
De la bun început, ca simplu cetățean român neaburit de propagandă, pasionat de istorie, politică și încă posesor de sinapse proprii în raport cu interesul național, îi atenționez pe decidenții aflați la butoanele acestuia din urmă: NU avem ce căuta dincolo de Nistru, cu excepția unor politici limpezi și ferme de punere în siguranță a populației moldo-române trăitoare acolo (cam o treime din populația Transnistriei), mergând până la evacuarea acesteia. Ne-am mai lăsat noi atrași în perversul joc impus de alții de a demonstra că „suntem de încredere”, cam pe aceleași bucăți de puzzle, și nu a ieșit foarte bine. Abandonați această paradigmă și căscați ochii în jur la oricine vreți: suntem pistol cu apă la capitolul „ intrigi și trădări” în raport cu orice vecini sau puteri admirate mai mult sau mai puțin oficial. E vremea real-politik-ului și a depășirii complexelor față de „mai-marii” zilei!
Lărgind sfera de adresare către aliați, aș atrage atenția că, dacă într-adevăr suntem „de partea bună a istoriei”, piesele de puzzle pot fi așezate foarte simplu pentru a evita oficializarea unui război mondial în toată puterea cuvântului. O cedare a Transnistriei către Ucraina cea foarte doritoare de acest lucru, dar în cadrul unui schimb teritorial, nu doar că ar putea feri un stat terț ca Republica Moldova de atragerea directă în război, ci ar și pune pe tapet premisele îndreptării unor nedreptăți istorice consumate prin zonă, apropiind totodată situația din teren de scopurile voite și parțial asumate. Scurt pe doi: la schimbul teritorial, NATO poate „face rost” de arealul necesar unei baze militare în zona Deltei (care să bată ca acoperire și asupra Insulei Șerpilor) dacă Ostrovul Cubanu, cu limita sa nordică pe actualul Canal Bâstroe (Stambulul Nou), ajunge la România. Asta ar detensiona opinia publică de la noi și i-ar fi de folos Ucrainei, dincolo de orgoliile sale megalomanice de iz sovietic, în modul cel mai palpabil.
Iar cum dreptul internațional e limpede în materie, în schimbul celor peste 4150 de kilometri pătrați ai Transnistriei, ar trebui să mai ajungă în sfera securizată teritoriul fostului Raion Reni, întins între Dunăre, Lacul Ialpug și granița cu Republica Moldova. Kievul „bate” până acolo doar prin treceri succesive prin teritoriul controlat oficial de Chișinău, iar în acest triunghi de pământ smuls României prin pactul Ribbentrop-Molotov, majoritari încă sunt românii moldoveni (49%, urmați la substanțială distanță de comunități de ucraineni, ruși, bulgari, găgăuzi, etc). La o simplă privire pe hartă, devine evident de ce o astfel de mișcare ar fi nu doar logică și justă, ci de mare folos! Schimbul teritorial ar trebui să mai cuprindă cel puțin teritoriile fostelor raioane Herța, Adâncata, Noua Suliță și Storojineț, din Nord, care au căzut victimă aceluiași rapt criminal și unde românii sunt de asemenea majoritari.
Restul e…„vrăjeală de colonie”.
Până om vedea dacă sunt dispuși aliații noștri și oamenii lor de la butoane să ia în calcul aceste realități de neignorat, zic să ne „delectăm” cu „radiografia ikea” de la Timișoara. Acolo unde reacția publică demonstrează simplu și la obiect că ne-am săturat de politici de colonie: e un adevărat scandal pe marginea salariilor de mizerie pe care le oferă astfel de investitori, în timp ce se vaită sistematic că nu găsesc forță de muncă locală și construiesc argumente de fațadă cartonată și pretexte pentru politicile globaliste și al lor val de „importuri” de populații străine… Și acolo unde primele săptămâni de program al „capitalei cultural europene”, gândit pe importuri și trăznăi neo-marxist-globaliste, culeg aplauze doar prin presa plătită, printre aparatnicii puși la treabă și de prin cotloanele păienjenișul soroșist cu migală întins prin oraș ani și ani la rând…
Articol apărut inițial pe Demnitatea și preluat cu acordul autorului