Cu atât mai puțin ucrainenii.
Noi suntem o țară care a cedat, și prin ultimatum, și prin război, teritorii vaste URSS-ului. URSS a fost un stat agresor și ocupant. Ucraina a făcut parte din acest stat și ocupă în continuare teritorii care nu au fost niciodată în istorie ale Kievului. Dar, asta e, csf, ncsf, istoria-i complexă și comportă multe aspecte, nu pentru Bucovina sau Ismail consider eu că nu are dreptul Ucraina să ne ceară nimic. Ci pentru că noi înșine am fost în această situație în secolul trecut.
Când România a cedat ultimatumului URSS, mulți au plâns și au avut sentimentul că este o lașitate. Totuși, din Consiliul de Coroană făceau parte și naționaliști ca istoricul Iorga. Faptele erau cele care erau: România putea fi atacată de URSS și nimeni nu ar fi intervenit alături de noi. Comparația cu Finlanda nu ține, pentru că ne aflăm în altă poziție geopolitică, la mâna Germaniei și a statelor revizioniste și șantajați de URSS. Am plâns, am îngenuncheat, am cedat. În teritoriile ocupate de URSS au început deportări și persecuții, execuții.
Între timp fiarele care semnaseră pactul Ribbentrop – Molotov s-au întors una împotriva celeilalte. România a crezut atunci că are șansa sa de a recupera teritoriile. În numele reparării acestei agresiuni, au pierit sute de mii de soldați, doar ca să fie nevoită să întoarcă armele, să lupte împotriva fostului aliat și la final să aibă statut de perdant al războiului.
Așa că toate deciziile au fost, pentru noi, perdante: și cedarea la ultimatum, și războiul contra URSS, și războiul contra Germaniei. La final ne-am ales cu granițele ciuntite și cu stalinism. Oricum am întors-o am pierdut. Și am pierdut pe barba noastră, pentru deciziile noastre. Nu am avut pretenția să sară lumea în aer, să se oprească pământul din rotație, să stea soarele pe cer pentru că aveam lucruri de împărțit cu imperiile din jur. Am făcut cât ne-am priceput, cum ne-am priceput. Și am plătit, am plătit din greu, pentru fiecare decizie, pentru greșeli și pentru lucrurile corecte. Le plătim și azi.
Nimeni, niciodată, nu ne-a ajutat cu nimic în raport cu nimic. Orice am dobândit (dacă…), am dobândit pentru că a existat, la un moment dat, voință și viziune politică și contexte favorabile. Nimeni, niciodată, nu te ajută pentru că ești frumos, deștept, cu unghiile tăiate și curat în urechi, necorupt și devreme acasă. Nu există favoruri în relațiile internaționale și nici note de trecere. Există doar interese.
Războiul din Ucraina este o agresiune, desigur, dar nu o poți prezenta în termeni absoluți. Agresiune? Oh, da, cunoaștem! Am trăit-o pe pielea noastră, a bunicilor și străbunicilor, a celor deportați și uciși. Trebuie, pentru asta, să sară lumea în aer? Trebuie, pentru asta, să facă România ce n-a făcut pentru ea însăși în iunie 1940? Cum de într-o lume a intereselor meschine și murdare, dintr-o dată s-a redescoperit limbajul cruciadelor pentru războaie sfinte? A alinierii necondiționate? A victoriei cu orice preț? Istoria noastră recentă ne arată, scris cu sânge, că nu există așa ceva. Nu există nimic necondiționat, nu poți să-ți stabilești obiective absolute.
Toți cei „ai noștri” ambalați astăzi pentru cauza Ucrainei par a fi niște ameobe afectiv-cognitive. Nu au memorie, nu au trecut, nu au identitate. Sunt doar simple avataruri la cauza zilei, augmentată de „amplificatoarele” strategice. Măcar puțină decență, puțină reținere, să se vadă că ești dintr-un popor, dintr-o țară, care a cunoscut amare agresiuni și războaie, abandon, dispreț și uitare.
Nimeni nu are dreptul să ne moralizeze cu privire la Ucraina și Rusia. Nimeni nu are dreptul să ne ceară nimic. La drept vorbind nici nu e nevoie… Căci liderii noștri se poartă cu noi, cu ai lor, cum se purta faraon cu poporul evreu. Un popor de sclavi, buni doar de împilat, de jumulit, în care nu poți să ai încredere.