Câte vise năruite și câte întrebări fără răspuns rămân în urma acelor oameni pentru care „mâine” pur și simplu nu mai există…
Noi, cei care rămânem, cei care căutăm vinovați și așteptăm pedepse, ar trebui să învățăm, dar să învățăm cu adevărat ceva din tragediile altor oameni, la care suntem cu voie sau fără voie spectatori.
Să învățam să ne bucurăm de absolut fiecare zi, fie că e luni, că plouă, că ninge, că e frig, că e prea cald, că nu mai avem bani în portofel, că planurile nu ne-au ieșit așa cum voiam sau că ne simțim singuri, trădați, blamați. De prea multe ori ne propunem să facem asta, dar de prea puține ori reușim cu adevărat să prețuim fiecare zi care ne este dăruită.
Să nu mai amânăm. Să trăim, să ne simțim vii, să ne simțim cu adevărat binecuvântați pentru că suntem sănătoși, pentru că ne putem bucura de lumină, de soare, de oameni dragi.
Să ne facem timp, în agendele noastre super încărcate să comunicăm mai mult cu oamenii din viața noastră, să le mulțumim că sunt, că îi avem, că îi putem iubi. Să le arătăm asta cât de des se poate.
Oameni buni, haideți să ne trezim în fiecare dimineață cu gândul lui Paler în gândul nostru: „Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.” și să trăim. Cu bune, cu rele, să trăim.