În urmă cu 90 de ani, pe 31 martie 1933 vedea lumina zilei, la Ploiești, Nichita Stănescu, Îngerul Blond al Poeziei Româneşti și al Limbii Române, pe care el însuși o numea „dumnezeiesc de frumoasă”.
După studii primare și liceale, urmează cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea din București (1952-1957). A intrat în presa scrisă fiind corector la revista Gazeta literară (1957-1960), apoi, până în 1968, redactor la secția de poezie a aceleiași reviste conduse de Zaharia Stancu.
În 1969 este numit redactor-șef adjunct la revista Luceafărul, iar între anii 1970 și 1973 este redactor-șef adjunct la revista România literară, condusă de Nicolae Breban. A mai lucrat și a colaborat și la alte reviste literare.
Primele poezii, trei la număr, îi apar, în martie 1957, aproape simultan, în revistele Tribuna din Cluj (nr. 6/17 martie) și Gazeta literară. Trei ani mai târziu urmează debutul editorial cu volumul de versuri Sensul iubirii (1960).
Debutul și creațiile ulterioare l-au impus pe Nichita Stănescu în atenția criticii literare și în cea a cititorilor, aducându-i renumele de poet modern, cu o viziune lirică nouă și constructivă și cu un limbaj poetic original, fiind considerat, de cea mai mare parte a criticilor literari, cel mai reprezentativ poet pentru generația anilor ’60.
Cărțile de versuri publicate după debut au fost:
- O viziune a sentimentelor (1964, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie)
- Dreptul la timp (1965)
- 11 elegii (1966)
- Roșu vertical (poezie patriotică, 1967)
- Oul și sfera (1967)
- Alfa (antologie, 1967)
- Laus Ptolemaei (1968)
- Necuvintele (1969, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie)
- Un pământ numit România (poezie patriotică, 1969)
- În dulcele stil clasic (1970)
- Poezii (antologie, 1970)
- Belgradul în cinci prieteni (1972; a apărut în 1971 la Belgrad, în traducerea lui Adam Puslojič)
- Măreția frigului (1972), Clar de inimă (antologie, 1973)
- Starea poeziei (selecție de autor, 1975, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie)
- Ultima sa perioadă de creație este ilustrată de volumele:
- Epica Magna (1978, Premiul ‘Mihai Eminescu’ al Academiei Române)
- Opere imperfecte’ (1979)
- Noduri și semne. Recviem pentru moartea tatălui (selecție, 1982)
Poezia lui Nichita Stănescu a fost tradusă în majoritatea limbilor europene. A scris eseuri și evocări, confesiuni, care au fost adunate în volumele: Cartea de recitire (1972, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică), Respirări (1982), Antimetafizica (postum, 1985).
A publicat, împreună cu poetul Gheorghe Tomozei, și un volum pentru copii: Carte de citire, carte de iubire. A tradus din poeți sârbi, din T.S. Elliot.
Pentru creațiile sale a mai obținut, de-a lungul anilor, și alte premii.
Astfel, pe lângă cele patru premii acordate de Uniunea Scriitorilor și cel acordat de Academia Română, a mai fost distins în 1975 cu Premiul Internațional pentru Poezie Gottfried von Herder, decernat de Academia austriacă în 1976, iar în 1982 a câștigat Marele Premiu Cununa de Aur la Festivalul Internațional Serile de Poezie de la Struga din Macedonia.
La propunerea din 1979 a Academiei Suedeze, a candidat în 1980 la Premiul Nobel pentru Literatură, care a fost obținut de poetul grec Odysseas Elitis.
Grav bolnav, din motive neelucidate, s-a stins din viață pe 13 decembrie 1983, la București.
Postum i-au mai fost publicate volumele: Amintiri în prezent, Ordinea cuvintelor (1957-1983) (2 vol., 1985), Fiziologia poeziei (selecție din eseistica publicată, 1990), Argotice’ (transcrise din 1955, apărute în 1992). La 3 iulie 1990, a fost ales membru titular post-mortem al Academiei Române.